Galeria de suflete pierdute asteapta noi specatori. Un circ al nemuririi se invarte ca o roata a norocului asteptandu-si spectatorii entuziasmati sa priveasca plini de cruzime sufletele salbaticite. Suntem salbatici si lipsiti de omenie. Suntem plini de noi, si ne luptam ca in jungla pentru o noua zi. Pentru a supravietui. Pentru ca mai nou ne stapaneste un spirit de conservare venit din Antarctica de pe undeva.
Da, sunt eu. Sunt cea de odinioara care purta plasturi verzi cu Garfield si cu lacrimile-n barbie de durere. Da, bicicleta mea rosie inca sta sprijinita de un perete, acum lipsita de vlaga si cu inceput de rugina. Da, am pierdut un prieten. Un prieten de mult uitat in amintirile eterne ale suferintei.
Numai sunt ce eram o data. Nu mai sunt Ioana care eram. Nu, nu ma mai joc cu papusile si nici Ratele si vanatorii sau Leapsa. Nu, nu mai rad la orice colt cand vad doi indragostiti sarutandu-se. Si nu, nu mai sunt aceasi fata timida care a pasit pentru prima oara intr-un colectiv nou.
Imi aduc aminde de prima mea zi in clasa a 5-a. Eram noua, iar pe cei cativa copii pe care ii stiam, era ceva doar din vedere. M-am plimbat printre randuri gasindu-mi un loc. Toti stiau ca vin, insa nimeni nu mi-a tinut un loc. Asa ca am pasit sumbru si gol catre ultima banca. Nu eram trista, stiam ca privelistea de afara, prin fereastra veche care scartaie imi va tine de urat. Apoi m-am acomodat. Cu timpul, Ioana nu mai era timida. Era dezinvolta, tipa, radea si facea lucruri nebunesti.
In adolescenta, fiecare are, sau a avut momentele sale de nebunie totala, care acum le considera iesiri rebele. Poate unii din noi uram sa iesim afara si preferam sa stam la calculator, unii am avut perioade punk/emo sau spiritiste. Si da, am avut perioada mea anime, si pe cea punk * prin care inca trec* si perioada copierii stilului * asta pana iti formezi unul singur * . Toate astea, fac parte din noi. Fara ele, am fi niste suflete goale, fara minte si fara trup. Am merge goi pe strazi ca niste zombi.
Acum nu mai pastrez jurnale secrete ascunse printre mii de foi. Numai scriu poezii fara ritm. Numai port haine inflorate si atat de vesele. Si nu ma mai entuziasmez din orice chestie. A trecut optimismul meu. Am inceput sa fiu pesimista, plina de sarcasm si ironie. Mai sunt clipe cand inca zambesc stupid si spun ca intr-o tresarire de optimism: ” Si maine e o zi ! ” .
Nu mai sunt ce eram odinioara. Copilaria … a trecut, asa cum a si venit. Acum, sunt o viitoare liceana, o floare, imbarcata devreme pe una din barcile de salvare, spre un nou viitor. Spre un alt prezent, departandu-ma de trecut.
Mi-e dor de copilarie!
